CRISTI SUCIU

– Hai boierule, rumpe-mă-n groază! scânci Măluca cu poalele pe spinare şi stând câineşte pe marginea patului în așteptarea pulei. Ochii îi ardeau ca jarul.
Boiernaşul îşi scoase tremurând ştromeleagul întărâtat la vederea fetiei şi a bucilor ei rumene. Cum nu era omul care se lasă rugat de două ori îşi propti cu puterea unui bou de plug drugul păros în curul ei alb. Se opintea întruna şi făcea ca o fiară rănită iar Măluca, rea de muscă cum îi era năravul, se-mpingea cu trupuşorul ei plăpând în semeţia boierului întărâtîndu-l foarte. Galbenii îi zornăiau frumos dinaintea ochilor şi-n scurtă vreme boierul îşi revărsă sămânța în despicătura bucilor ei fragede. Îi întinse un ştergar şi din trei vorbe meşteşugite şi un ţucat înfocat pe bărbăție îl scoase afară  în uliță. Rămasă singură numără iar galbenii primiţi adineauri de la boier şi mulţumi în sinea ei cerului că i-a hărăzit bucile în care bărbații îşi găsesc într-atât de mult desfătarea măciucilor.
Îşi făcu socoteală că în scurtă vreme, drămuind cu băgare de seamă galbenii şi înmulţind numărul pulelor, putea să ajungă cea dintâi boieroaică din tot Cotul Domnului. Ţiganca era pornită să-i biruie.

Simțea transpirația curgându-i pe tâmplă, ca o  ca o unsoare care ustură. În urechea ei stângă, Bizonu’ horcăia neinteligibil, presându-i capul între burdihanul său imens şi bord.
Afară era o liniște de mormânt. Urechea presată strâns de cap îi alimenta auzul doar cu sunete înfundate, năclăite. Nu se putea mişca şi fire de păr negru, gros, de pe burta umflată a bărbatului se încăpăţânau să îşi vâre cârlionţii libidinoşi în ochiul ei.
Mai jos, putea să vadă cu colţul ochiului scula bleagă, încă belită pe jumătate, privind-o cu ochiul ei fără pleoape. Pete de roşu închis pe pielea pământîie. Sânge? Al ei? Nu putea spune. Nu o durea nimic. Bizonu’ tăcu brusc. Era complet imobilizată. Nu găsi putere nici să ţipe, nici să să se teamă. Îi era indiferent.
Îşi aminti fotografic râsul slinos al Bizonului conducând plin de el BMW-ul cu numere nemţeşti. Râdeau amândoi şi vorbeau aproape serios că ar putea să o ducă cu el în Germania. La anul.
Nu îl credea dar, pentru orice eventualitate, nu refuză când acesta o îmbie șmecherește:
  – Hai fă, nu lăsa o muie să stea între tine şi viitorul tău.
La cei cincizecişiopt de ani ai săi îl vedea încercând să ţină pasul cu cei de vârsta ei, să pară tânăr.
Neutră, îi desfăcu nu fără oarecare dificultate cureaua şi, după ce o scoase la aer, începu să i-o frece lent. Încă putea să dea înapoi. Analiza opţiunile. Îşi zise că nu avea mare lucru de pierdut şi că o muie în plus nu mai conta oricum. Făcuse destulă degeaba până acum, şi între garaje şi în scări de blocuri.
Revedea cu ochii minţii burta aia umflată şi plină de păr. Sub ea, capul roz al pulii Bizonului, încotoşmănat bine în piele de culoarea lutului, o chema mut. Se aplecă şi  o belind-o luă în gură prohabul sărat şi grăsuliu. Simţi geamătul lui şi concomitent cu el palma grea apăsându-i decis ceafa.
Apoi nu-şi mai putu aminti  nimic. Se trezi în poziția asta, cu capul strivit de burta Bizonului şi analizând cu colţul ochiului pete de sânge uscat de pe o pulă moartă. Ce mai priveliște or să aibă cei de la Descarcerare!… Îşi propuse ca pe viitor să n-o  mai sugă niciunuia în care are un volan în mână.
“Nu lăsa o muie să stea între tine şi viaţă“ îşi spuse ea cu gândul să ţină minte asta şi apoi îşi pierdu iar cunoştinţa.

Se cuibări sub plapuma soioasă, lucie.  Gros îmbrăcat aştepta să treacă şi noaptea asta. Să treacă iarna. Privi la borcanul de dulceaţă de prune, făcută chiar de el astă toamnă. Lingura veche, de inox, era alături, mânjită şi aşezată direct pe muşama. Mâine avea să se termine şi asta. Se gândi cu strângere de inimă că urmau castraveţii muraţi, tot fără pâine. Ştia că mai are şi nişte zahăr. Şi apoi? Dumnezeu cu mila. Refuză să meargă cu gândul mai departe. Măcar de nu s-ar fi stricat zacusca. Curentul, apa, gazul… Mama lor de bani!
Din garsoniera lui înghițită de întuneric şi frig auzea copiii împrăştiindu-şi colindele pe casa scării. La uşa lui nu avea să bată nimeni. Nici nu voia: ce să le dea?! Îşi aduse aminte de mirosul cârnaţilor afumaţi din vremea copilăriei, de mirosul de brad din casă. Era o vreme când crăciunul era Crăciun şi zăpada până aproape de brâu. Acum e doar o ciorofleacă întinsă ca o pecingine peste oraş, mustind de jeg şi umezeală. Toată murdăria lumii e revărsată pe străzi anume în seara de ajun. Şi foamea din maţele lui era la fel de murdară, la fel de perversă şi de lipicioasă.
Asta-i democraţia? În afara sticlelor de plastic, pe care el le găsea foarte practice, el nu  vedea nici un alt beneficiu. Pensia îi ajungea fix o săptămână şi jumătate. Vara. Iarna făcea raţii, fiecare dumicat era numărat.
O să treacă şi asta. Să vină primăvara.
Se înfofoli bine în plapumă şi îşi simţi mirosul acru, de bătrân, mângâindu-l pe față. Încă nu a trecut săptămîna. Apa e pe bani.  “Gazul să nu vină mult“ îşi puse el o ultimă dorință, aproape mândru de  sine că e un om chibzuit. Alungă orice alt gând şi se forţă să doarmă, să treacă odată timpul.
Ceasul de masă începu să toace cu clinchet regulat noaptea ce se aşternea lungă înainte.
Şi-o murit Dumitru…

– Sunt bine pui, sunt bine.
Mă privea cu ochii plini de o liniște nepământeană. Puteam citi în ei extenuarea, zilele și nopțile de hăituială, lipsa de somn, disperarea. Ea, doborâta, mă îmbărbăta pe mine. Tăceam îngândurat. Ce să-i spun? Că mai are maxim două zile? Nu mă lăsa inima, mai ales că ea nu merita după toată lupta asta împotriva sorţii. Fusese dârză, atât cât poate să fie o femeie. Se ținuse bine, ăsta era adevărul, mai ales că în urmă cu patru zile se duse și ultima pastilă. Nu avea nici un sens să îi arăt că era aproape de capăt. O priveam probabil fix, căzut pe gânduri.
– Chiar sunt bine, nu-ți face griji.
Ce-aș fi putut să îi răspund? O replică cinstită era inimaginabil mai grea decât toată situația asta. Și mai erau și umflăturile dintre omoplații ei. Spunea că n-o dor iar eu nu aveam încă tot curajul necesar să cercetez. Mă temeam să nu mi se confirme ceea ce știam deja. Am oftat sfârșit.
Pădurea se rărise bine de câteva ceasuri. Aveam să fim în teren deschis, avantaj – ei.
– Stai aici, odihneste-te. Mă duc să adun niște lemne de foc. Ai să mă vezi tot timpul.
– Bine pui.
M-am îndepărtat neliniștit, ros ca de un cancer de lipsa de soluții. Am să rămân cu ea atât cât s-o putea, cât o fi în stare să meargă, apoi… Apoi naiba știe! Nu vreau să mă gândesc la asta! Oi vedea atunci. Ochii ei mă urmăresc mut, lucind cu împăcare de sub broboada aia zdrențuită, improvizată dintr-un tricou. De patru zile e fără pastile iar de trei are umflăturile de pe spate. Și par să crească cu fiecare ceas. Poate sunt prea obosit să mai pot judeca corect. Sau poate chiar așa e. Nu mai am energie să analizez chestiunea şi alung cât pot de departe gândul ăsta. Mă întorc cu câteva vreascuri și mă pregătesc să fac focul. Mă privea tăcută, senină, cu obrazul murdar. O simțeam că nu vrea să facă situația și mai grea decât e. Și dincolo de ochii ei mai era ceva ce nu știam cum să numesc.
– Ești ok? Arăți tare terminat.
– Da, nu-ți face probleme. Cum îți simți umflăturile?
– Parcă au mai crescut, dar nu mă doare deloc.
– Stai să văd.
Mi-am strecurat mâna pe sub bluzele ei ponosite culese de pe dumnezeu-știe unde și i-am simțit pentru prima dată cocoașele mici de pe spate. Erau aproape tari, ca niște animale fantastice eclozându-i sub piele. Mi-am retras mâna. Nu voiam să știu mai multe. Era inutil, oricum sfârșitul ei era aproape. Dacă ar mai fi avut pilule…
– Hai să dormim i-am spus și mi-am scos haina să ne învelim cu ea.
– Nu-mi dau seama ce e, i-am spus încercând să îmi păstrez calmul, nu pare grav.
Focul începuse să pocnească răspândindu-și flăcările oarbe în întuneric. Măcar avea să ne fie cald, cât de cât. Știam că îi era foame și știam că ea știe că sunt conștient de asta. Înțelegea totul cu o noblețe cristică. Mâine, în zori vom căuta de-ale gurii. Acum era vremea să mai prindem puteri cu atât mai mult cu cât în ultimele două nopți umblsem la pas întins, nebunesc, ca să mai punem distanță între noi și ei. Nu știam cât de departe suntem de ei, nu știam cât mai aveam până la Adăpost. Știam doar că pădurea se rărea și asta nu însemna decât un singur lucru: viteză mai mare pentru ei.
Se întinse cu spatele la mine și am luat-o în brațe ca întotdeauna iar ea se cuibări în mine cum putu mai bine. Se învelea cu mine. Știa că orice cuvânt în plus era timp irosit așa că spuse un „Noapte bună” și o simții alunecând dincolo. Oare ce visează ea, oare ce gândește? Cocoașele ei – efect al lipsei medicamentului? – îmi împungeau pieptul. Le simțeam pulsând de parcă aveau o viață a lor. Și erau calde. Am adormit agitat. Încercam să dorm și să fiu pe fază concomitent. O priveam uneori, scufundată în somnul ei profund. Era un monument de liniște lăuntrică. Boțul ăsta de carne vie ce avea să devină în curând doar carne crudă pentru ei, coborâse cumva, peste noi amândoi, pacea de la facerea lumii. Oare știe? Nu pare. Dintre omoplații ei simțeam venind căldură iar umflăturile erau și mai mari. Asta cum avea să se termine? Adorm iar răpus de sfârșeala nopților de goană.
Știam că dormisem oricum puțin însă știam că e touși devreme. Brusc mă izbi în creieri mirosul lor și m-am ridicat panicat în capul oaselor. Unde e? Ea, unde e? Spaima se insinua cu forța în sufletul meu. Asta nu se poate. Nu acum. Nu tocmai acum! Mă învârt bezmetic pe loc, o caut din priviri simțind că îmi pierd mințile. O văd la câteva sute de pași, cu spatele la mine. Stă turcește, privind spre pădure. Cu siguranță că îi simte și ea. Ce naiba face acolo? Alerg înspre ea fără să am putere să o strig și fără să îmi iau ochii de la ea. Alerg mecanic, pierdut și simt că îmi explodează pieptul. Gâfâi. Pe măsură ce mă apropii de ea mi se pare că halucinez și că ceea ce văd nu e adevărat! Cu cât sunt mai aproape cu atât aripile par mai aripi. Aripi!!!
Și într-o fracțiune secundă realizez că în tot timpul ăsta ea nu era suferindă. Medicamentul – pilula aceea albă și anostă – nu era decât un inhibitor. De-aș fi știut nu m-aş mai fi temut atât!
Mă opresc la câțiva pași de ea. Tac încurcat şi uimit. Duhoarea lor face aerul uleios. Ce-i spui unui om când îi cresc aripi?
– Bună dimineața pui, îmi zise și se întoarse spre mine cu aceeași liniște lăuntrică ce o lumina de câteva zile.
– Ăh… Ești ok?…
– Sunt bine pui. Mi-au crescut aripile, vezi? N-a durut deloc. Tu ești bine?
– Ăh…
– Nu-ți fie frică. De mine nu cred c-au să se atingă. De-o vreo oră stau ascunși în pădure şi nu au curaj să iasă. Sunt tot acolo.
Eu eram mut în continuare.
– Am cules niște muguri. Vrei? și îmi întinse palma desfăcută, să mă servesc.
Nu voiam nimic. Nu-mi era foame, nu-mi era sete. Mă simțeam ușurat. Ea n-avea să piară. Simțeam că am izbândit, că toată fuga asta are un rost. Și m-am bucurat înlăuntrul meu că toată zbaterea n-a fost în zadar.
Ce să mai vrei când ești izbăvit? Și știam că ei nu au ce să-i facă, șimțeam asta cu toata ființa mea fără nici un motiv logic. M-am pus lângă ea. Mi-a pus o aripă pe după umeri:
-Ești bine pui?

Muncesc pentru StimulaCorp de mai bine 4 ani. Adun punct cu punct pentru upgrade-ul mult visat. Mă simțisem întodeauna nelalocul meu printre utilitari. Datorită fișei genetice modeste a părinților mei am fost ștanțat „utilitar” încă din pântece. Orânduirea socială prezentă încearcă să sorteze lucrurile încă din fașă, literalmente, și drept urmare fiecare, conform cu zestrea sa genetică, își ocupă locul potrivit în societate. Nu știu sigur dacă doar sufăr de vreun complex de falsă superioritate sau chiar a fost o eroare la distribuirea responsabilităților. Jur că de multe ori am văzut soluția evidentă la câteva probleme apărute cu câteva minute chiar înaintea celor din Birouri. Și totuși nu pot accede în poziții de decizie, oricât de mici, din cauza că pe cipul de identitate e stocat clar, cu majuscule, modulul existențial numit generic „UTILITAR”.
Pentru că uneori, extrem de rar, apar erori de catalogare, fiecare cetățean al Republicii are voie la un upgrade neuronal, o dată-n viață. Pur și simplu se deblochează ceea ce se blocase în faza embrionară a existenței individului. Urmează apoi testele de confirmare/infirmare și dacă totul e OK, se reconfigurează cipul pe modulul existențial numit „PRODUCTIV”. Dacă testele nu confirmă, ceea ce se întâmplă extrem de des, cetățeanul e catalogat „RESURSĂ” și băgat într-unul dintre multele centre de geneză informațională unde neuronii îi sunt puși la treabă în slujba Rețelei. În Republică, nimic nu se pierde. Facem asta pentru a ajuta Rețeaua să învețe ca la rândul ei să ne învețe. Să ne dea răspunsurile corecte, individual, personalizate. Republica și Rețeaua sunt într-o relație simbiotică de decenii și nimic nu pare să se schimbe în curând. Pentru că nu vrem. Nu avem criminalitate decât în cărțile de istorie și de ficțiune. Acum e într-adevăr egalitate, iar cu folosirea rațională a resurselor e destul pentru toți. Fiecăruia suficient, după capacități.

Am nevoie de upgrade! Simt că mă sufoc, că mă irosesc, că merit mai mult. E o șansă unică în viață și vreau să îmi încerc norocul. Știu, undeva în adâncul meu, că testele post-upgradare vor fi în regulă. Trebuie doar să ajung acolo. Câteva puncte, dacă nu sunt prea cheltuitor. Și chiar dacă totul va ieși prost tot bine va fi. Decât să trăiesc în silă, ca acum, mai bine să fiu util Republicii, prin Rețea. Privesc apa asta cafenie, aceeași în ultimii patru ani, la fel de adâncă și de recirculată. De câte mii de ori oare mi-au trecut prin fața ochilor aceleași molecule? Mă uit la machetele astea de bărci, scara unu la șaptezeci și cinci, și mă gândesc că undeva, într-un colț oarecare de lume, un oarecare om cu dare de mână și-a cumpărat o aventură virtuală prin avatar. Câte manechine sunt în barcă, atâția clienți. Citisem undeva că tehnicile de vrăjitorie voodoo nu erau mult diferite. Doar că acum manechinele au senzori, responasbili parțial de senzațiile din kinetocostumul clientului. StimulaCorp furnizează doar o mică parte din întreaga experiență virtuală. Și preferă oamenii ca generatori de stimuli pentru că sunt mai ieftini și mai naturali în mișcări. Intermediar de plăceri, senzații și tranzacții e Rețeaua. Plimb bărcile ce par de jucărie, cu mâna, prin apa murdară, le manevrez așa cum am fost instruit, pentru ca cineva să urle și să se înfioare la niște mii de kilometri în costumul său scump, generator de plăcere extremă. Impermeabilul subțire mă face să tremur de frig și să simt toată murdăria asta rece prin el. Îmi pun în gând să țin minte frigul ăsta, să nu uit ce-am fost în viața ante-upgrade. Am să schimb totul, am să refac totul, am să trăiesc așa cum trăiau oamenii odată, necodați, neblocați de nimeni și de nimic. Liber. Și voi avea copii cu o productivă drăguță. Liberi și ei. Cad în visare și mâna îmi alunecă neglijent iar barca mea plină cu avataruri e la douăzeci, poate treizeci de centimetri, în mâlul lichid. Mă blochez. Simt furnicături în degete și știu că senzorii s-au ars, că avatarurile sunt nefuncționale iar undeva, la mii de kilometri, niște clienți se sufocă în kinetocostum. Mă uit în jur fără să scot mâna din apă. Nimeni. Cu mișcare bruscă dau drumul bărcii pe sifonul de deversare. Aranjez apoi celelalte bărci și încerc să îmi fac de lucru cu ele cu o mână tremurândă. Nu știu ce să fac și încerc să mă adun. Ca o izbăvire, clinchetul scurt al încheierii schimbului mă salvează. Nu mai trec pe la vestiar, mă duc așa, cu costumul de lucru ud pe mine. Am un pas grăbit și încerc să nu par suspect. Știu ce înseamnă asta: adio upgrade și ura! pentru centrul de geneză. Totuși, există o portiță de scăpare. Pot să spun că barca n-a ajuns la mine, că n-am văzut-o. S-o fi rătăcit prin vreun canal de livrare până să ajungă la mine. Încerc să mă stăpânesc, să nu mă trădez. La naiba: nu există nici o portiță. Taci! Vorbești prostii!

Ajung în sfârșit acasă. Trag draperiile negre, dezbrac de costumul rece, ca pe o piele de șarpe și încerc să îmi calculez mental mișcările următoare. Știu că e grav dar totuși sper să scap. Trebuie să fi o cale. Trebuie! Încerc să mă gândesc la ce m-ar putea ajuta. Mă așez în fotoliu aprind o țigară și îmi golesc mintea pentru câteva secunde ca să pot gândi limpede pe urmă. Fumez nervos. Privesc draperiile. Dincolo de ele sunt ferestrele, pe toată înălțimea încăperii, iar dincolo de ele e strada. Îi aud zgomotele și ciulesc urechile încercând să culeg orice sunet suspect, orice semn. Oare cât timp mai am? Mânat de curiozitate mă apropiu de fereastră și crăp draperiile cât să pot vedea afară. Se înserează și grupuri de utilitari ca și mine se întorc la locuințele lor. Un judecător și un îndeplinitor, amestecați prin mulțime, pe partea cealaltă a străzii. Mă caută? Deja??? Îmi simt inima în gât și am certitudinea că toată mașinăria de securizare a Republicii e pe urmele mele. A fost un accident! O neatenție! I se poate întâmpla oricui!… Și parcă îl aud aievea pe judecător răspunzându-mi: „Oricui n-a fost instruit, însă dumneata…” Respir greu. Judecătorul, urmat de îndeplinitor, trece strada și se îndreaptă încoace. Ce fac? Ce fac eu ACUM??? Rămân paralizat la fereastră, gol în dosul draperiilor și am o idee genială: am să urlu! Au să creadă că aici stă vreun bețiv și au să treacă râzând mai departe. Mulți utilitari beau zdravăn după muncă. De ce nu pot fi unul dintre ei? Nu pe mine mă caută. Nu au cum. Nu așa repede. Și slobod un urlet lung care se voia a fi chiot de veselie. Sunt tot gol, lipit pierdut de fereastră. Îi văd că își îndreaptă privirile spre mine și mă ascund după draperii. Mă bucur că n-am aprins lumina. E un întuneric bun în odaie. De ce e atâta liniște? De unde vine liniștea? Ei ce fac oare? De ce nu vin? Dacă s-au dus? Mă îndrept tiptil spre ferastră, întind mâna și trag draperia. Apuc să văd fața judecătorului dincolo de geam, fixă și neutră. O mână puternică dindărătul draperiei mă înșfacă de gât și mă culcă la pâmânt. Sunt paralizat de spaimă, nu văd nimic și încerc să țip cât mă țin plămânii dar nu iese nici un sunet. Mă sufoc conștient sub strânsoare. Îndeplinitorul. Pe unde a intrat? Eu am lăsat fereastra dinspre perete deschisă. Ce idiot! Trebuia să mă fi gândit. Acum au să mă ducă la centru… Upgrade…
„În baza articolului 327 aliniatele c, d și g precum și în baza articolului 385, toate aliniatele…” Aud plasticul amabalajului rupt de pe seringă. Îi aud respirația. Nu am auzit niciodată un îndeplinitor vorbind. Nici eu și nici alții. Ei de ce nu vorbesc?
„… clasa utilitari, pentru săvârșirea erorilor prevăzute în Codul de Procedură a Muncii…” Deschid un ochi, respir greu pe sub brațul greu, strâns ca o menghină, al îndeplinitorului. Văd un colț de stradă. Oare chiar n-am să mai văd nici stâlpii cu felinare electrice, nici asfaltul, nici străzile, nici utilitarii?…
„… clasa resursă pentru reciclare neuronală în folosul Rețelei și al cetățenilor Republicii.”
Mă-nțeapă în ceafă. Nu doa…