Lucrari din categoria ‘03. Proza’

Cert vicios

Scris: 2nd februarie 2013 de Cristi Suciu in 03. Proza
Comentariile sunt închise pentru Cert vicios

Plouă mărunt cu smoală peste asfaltul de catran. Luminile de pe stâlpi și reclamele luminoase curg amestecate în oglinda lichidă a străzii iar eu parcă umblu pe apă. E un tărîm fantastic al nopții în care eu însumi sunt lichid și respir umezeală groasă, de poveste. Îmi aud pașii când și când prin pătura asta groasă de picături.
Mă îndrept spre casă, de la curve. De fapt e o curvă. De fapt, de ce îi spun curvă? Să mă obișnuiesc cu ideea, să nu mă dau de gol când am să vorbesc cu băieții. Sunt bărbat, ce pula mea!
Dar ea, ea oare ce face? O fi dormind? Se gândește la mine? Mi-ar fi plăcut să mă cunoască așa cum sunt eu, să îi spun că a fost mare lucru chiar dacă lor am să le istorisesc cu totul altceva, din domeniul pornografic. N-a fost o o nimica toată deși așa am lăsat să se înțeleagă. Am fost prea macho, asta i-am arătat însă pentru mine contează c-a fost ea și nu altcineva. Data viitoare (vreau și o dată viitoare!) am să fiu eu, îmi promit! Încerc să-mi readuc în minte mirosul pielii ei. Așa miroase o femeie. Îi simt sânii calzi în palme, grei, sexuali. Mă simt cuprins de tremur amintindu-mi zvâcnirile trupului ei. Și cât e de frumoasă, cabrată sub mine, pierdută-n freamătul plăcerii. Nu știe că o privesc, că îi studiez chipul, ea pur și simplu trăiește extazul clipei. Am erecție involuntară. M-a primit fără opreliști, m-a iubit cu tot ce avea, neprefăcută iar eu făceam pe durul, pe bagatelizatorul. O văd cu ochii minții încolăcindu-se în jurul meu, dându-mi-se cu tot trupul ei, și gură, și sâni și sex. A fost a mea iar eu am făcut pe uzatul, pe expertul, de teamă ca nu cumva ceilalți să afle cât sunt de slab, cum cad „în limbă după o pizdă”. Cât de murdar sună totul! Și totuși, nu-mi permit să fiu slab, mie îmi e oprit orice simțământ sub pedeapsa capitală a ridiculizării. Fazele astea cu iubirea, cu dragostea, etc, astea sunt pentru cei slabi. În schimb fututul e pentru cei puternici, pentru bărbați. Cei ca mine nu fac niciodată dragoste. Noi futem doar, mașinal, sexul e o treabă pur tehnică pe care o facem pentru că trebuie. Jurnalul de activități nocturne va conține o poziție în plus: pe tine. Iar tu, femeie, rămasă în urmă undeva prin noapte, n-ai să mă știi niciodată pe de-a-ntregul, oricât de mare ar fi impulsul să fiu eu însumi. Am prea multe de pierdut. Așa suntem noi, bărbații.
De ce am plecat? De ce nu am rămas? Oare m-ar fi oprit la ea? Dacă nici ea n-a avut curaj?
Lor am să le spun cu înflorituri cum am futut-o, cum i-am dat muie și cum urla în pulă ca o expertă din filmele porno. Am să le spun cum mă gândesc deja la următoarea. Poate chiar am să inventez o următoare dacă va fi nevoie pentru că trebuie să țin pasul. Iar asta de azi, asta n-a fost oricum mare lucru, e doar una printre altele, foste și viitoare.
Noi, bărbații, suntem dobitoci din frică.
Plouă cu smoală și prin mine. Mă simt mărunt, un boț de carne stors de orice urmă de viață. E frig.

Genevois

Scris: 2nd februarie 2013 de Cristi Suciu in 03. Proza
Comentariile sunt închise pentru Genevois

“Încurcate sunt căile omului!“ gândi fără nici o legătură. Privea vitrina cu ceasuri. Ceasuri ca toate ceasurile doar că mai scumpe. Vacheron Constantin, Tissot, Rolex… De Rolex auzise, pe restul încercă să le ţină minte.
Îşi continuă plimbarea studiind trecătorii. Oamenii ca toţi oamenii şi elveţienii ăştia. Atâta doar că ei ştiu unde se duc şi ştiu de unde vin. Fiecare avea sau părea să aibă o treabă la care trebuia să ajungă. El rătăcea fără țintă. Până diseară mai e mult. Şi foamea, ah foamea! Ce fac eu aici? Asta nu e ca în poveştile din faţa blocului. Toţi au făcut foamea! Toţi!
Şi totuşi, această revelaţie nu îi folosea acum la nimic. Cei câţiva franci din buzunar, împuținați de zilele care se scurgeau implacabil, aveau sa se termine. Şi apoi? Refuza să îşi răspundă.
Îşi aprinse o ţigară. Au mai rămas patru. O luă încet spre lac. Acolo avea să mimeze relaxarea, avea să se prefacă a nu mai simţi umilința lui “fără casă, fără masă“… Îşi puse în minte să nu uite să scrie cu lapte şi miere acasă, de doi franci, de la internet-cafe-ul de pe colţ. Râse apoi de prostia lui. Să nu uite, el – cel care nu avea nimic de făcut.
Bătu bulevardul până spre lac căutând la feţele oamenilor. Ar fi vrut ca măcar unul să îl întrebe ceva, să îi afle povestea. Poate că i-ar fi sărit în ajutor. Ştia că e un om bun, că merită, doar că restul erau preocupați de viața lor de vestici ajunși pe culmile bunăstării, bunăstare care lui i se refuza. Unde au dispărut inimoşii? Cum să facă? Ce să facă?
“De-aş fi eu oricare dintre ei, m-aș întreba de unde sunt, ce fac aici, dacă am de mâncare, unde dorm… Mi-aş sări în ajutor, aş vedea că am nevoie de ajutor… Ce-o fi așa greu? Îmbuibații!“ Îi venea să urle, de disperare, dar îşi înghiţi neputinţa. Se simțea teribil de singur printre oameni, sărac lipit printre avuţi și mereu flămând printre cei veșnic sătui. Nici un reper, nici un mâner de care să se agațe la nevoie. Căzuse deja de pe sârmă iar jos nu-l aștepta nici o plasă de siguranță. Oftă inutil.
Octombrie era cald, o toamnă amânată iar el ştia că dăduse greş şi nu o binefacere picată pleașcă din ceruri îl aștepta peste câteva zile ci mai-răul. Se aşeză pe trepte şi își aprinse încă o ţigară. “Încă trei…“
Timpul nu era decît o băltoacă stătută iar el, mormolocul, înota în cerc în mijlocul ei în aşeptarea aceloraşi lucruri.

Și am trecut prin noapte

Scris: 27th ianuarie 2013 de Cristi Suciu in 03. Proza
Comentariile sunt închise pentru Și am trecut prin noapte

Nu aveam somn de luni bune. Gândul la ea mă ţinea treaz până în zori. Depănam la nesfârșit discuțiile, încercând să găsesc indicii în răspunsurile ei, semne care să îmi confirme minciuna continuă. Trebuia să fiu sigur înainte să i-o spun şi astfel, ca un robot autonom, părăsesc garsoniera, în neorânduială de luni bune, şi iau la pas străzile orașului. Întotdeauna noaptea.
E o magie aparte pe timp de iarnă. Blocurile nu mai par atât de murdare, copacii par curaţi şi ei fără praful obosit al verii. E atât de linişte, aproape că mă aud gândind. Şi o aud pe ea debitând baliverne. Mă insultă prin faptul că îmi spune astfel de lucruri. Mă ia de prost. Şi chiar sunt prost: eu sunt cel care o ia în serios. Iar alţii, destui, o fut. Suferă câine, suferă!
Mi-e sete de o ţigară. De fapt pentru asta ies, să caut țigări. Nu mă deprimă sărăcia, nu asta e important acum. Ea e în mine, e otrava mea, scursă – ba nu! – auto-inejctată în fiinţa mea. De când nu am mai mâncat? Ţi-e foame? Şi atunci?! Iau la inspectat coşurile de gunoi, vorbesc cu ea în gând, îi spun lucruri pe care i le-aş spune faţă în faţă.
Nimic aici. Poate la următorul. Cum naiba mă crede atât de prost încât îşi permite să mă mintă cu seninătate?! Trebuie că mă crede tare naiv. Ori idiot de-a dreptul! Ia să vedem aici. He-he, am noroc: jumătate de ţigară! O pun între buze şi trag automat, dintr-un instinct pavlovian. Îi simt gustul umed, mustul de cenuşă stinsă. Caut bricheta prin buzunare cu mâini nerăbdătoare. Unde o fi? Ah, aici e. Uitasem. O aprind şi îmi spun că e bine că nu a nins. Când ninge sau plouă e greu să găseşti ţigări uscate. Trag în piept, trag tare, să îmi simt plămânii plini. Îi simt grei de umezeală şi de fum.
Ia zi fă, sunteţi ca fraţii, ai? Voi toţi, în grupul vostru vesel! Cum e în grup, nu se supără nimeni?
Zăpada îmi scârţâie sub ghetele vechi.
“Mai pune-te şi tu la punct un pic, revino-ţi cu banii şi poate, cine ştie, stăm şi noi de vorbă…“
Morţii mă-tii! Te omor, mânca-mi-ai pula de zdreanță!.. Te o-mor!!!
Liniştea asta nefirească îmi aude bătăile inimii. Aproape că vorbesc singur. Următorul stâlp, alt coş de gunoi. Un chiştoc de Kent. Îl iau şi îl pun la păstrare în buzunar. Ultimul fum se duce în plămânii meu uzi. Prostule! Te-a făcut o pizdă… Arunc chiştocul şi îl strivesc cu obidă. E ca rană deschisă şi murdară pe albul imaculat al trotuarului.
Încerc să îmi iau pacea lăuntrică din zăpada asta scânteind sub luminile oarbe ale oraşului. De ce nu e atîta linişte şi în mine? Cum naiba mi-oi mai găsi eu echilibrul?
Uite, o ţigară aproape întreagă! Sunt norocos astă noapte. Lângă restaurante se găsesc mereu ţigări aproape întregi. Mă îndrept satisfăcut spre garsonieră. Mă şi văd întins pe spate în pat, fumând. Ca un om normal.
Lasă fă, că ne socotim noi, ai să vezi. Nu, nu e o ameninţare. E o promisiune.
Las oraşul să doarmă sub pielea-i albă de nea. Eu am treabă, până în zori.
Deci draga mea, îi spun după primul fum murdar ce-mi arde plămânii…

Onomastica

Scris: 20th ianuarie 2013 de Cristi Suciu in 03. Proza
Comentariile sunt închise pentru Onomastica

Virgil îşi simţea trupul fremătând pe scaunul din cinema. Se afla pentru prima dată la un film pentru adulţi. Îşi făcuse (și pregătise) acest cadou pentru că merita, vorba aia. Mai văzuse el reviste şi filmuleţe pe ici, pe colo dar niciodată nu văzuse un film porno cap-coadă. Şi încă la cinema. Se așeză mai bine în fotoliu și privea drept în față, așteptând. Evita să se uite în jur de teamă să nu stânjenească ori ca nu cumva să fie luat drept poponar. Își făcu socoteala că penibilul era un lucru de evitat.
Luminile se stinseră şi începu filmul. Citi cu mintea ca un burete fiecare rând de pe generic şi se străduia să reţină totul, mai ales numele actrițelor pe măsură ce acestea apăreau pe ecran: Brigitta Bulgari, Aletta Ocean, Anna Polina…
Trecură şi numele iar Virgil aproape că uitase să respire. O tipă slabă, blondă, statea goală la soare pe un şezlong lângă o piscină. Apăru un tip care, după ce îi spuse câteva cuvinte într-o limbă străină, începu să o mângâie iar ea accepta totul, ba chiar îi căuta şliţul. Tipul se ridică iar ea îi scoase scula afară şi începu să o sugă fără prea multe fiţe.
Virgil simţea că îi explodează trupul şi încerca să nu trădeze asta printr-o completă nemişcare.
“Oare chiar face asta sau e trucaj? O fi soţul ei?“
Până să se dumirească mai apăru încă un tip iar acum târfa (doar târfele fac asta, aşa stabilise Virgil) era în genunchi între cei doi şi îi lucra ritmic cu gura, pe rând.
Simţi spătarul scaunului trepidând. Uită pentru o clipă unde se afla şi dădu să se întoarcă dar îşi aduse aminte brusc de film şi se răsuci înapoi ruşinat de indiscreţia sa. Apucă totuşi să vadă nişte bocanci sprijiniţi pe spătar.
“Ce nesimţit! Un ţăran!“ se revoltă Virgil.
În câteva minute vibraţiile deveniră zgâlţâieli în toată regula, însoţite de gemete reţinute.
“Ăsta îşi face laba? AICI???“ realiză el grozăvia care se întâmpla la nici juma’ de metru de el.
Decise să ignore pe cât îi era în putinţă pe individul din spatele său, să se poarte firesc ca şi cum era un obişnuit al locului. Pe ecran târfa era deja călare peste un tip iar celălalt intră cu uşurinţă în fundul ei.
“Cum dracu’? În cur e plin de căcat! Faza asta chiar e trucaj!“ concluzionă el şi brusc simţi spătarul în coloană. Tipul gemea nereţinut şi Virgil realiză că tipul din spate “termina“. Peste alte câteva minute auzi (sau poate i se păru ca aude) un fermoar închizându-se şi apoi îl simţi pe individ ridicându-se şi plecând.
“Slavă domului!“ îşi zise şi se făcu mai comod în scaun. Tipa înghiţea râuri de spermă de la cei doi. Lui Virgil i se făcu greaţă.
“Dă-o-ncolo, nici chiar aşa!“
Erecţia îi dispăruse de mult aşa că hotărâ că e mai bine să plece. La ieşire salută respectuos casiera cu un “sărut mâna“ zis cu jumătate de gură şi odată ajuns în stradă îşi luă aerul cel mai firesc.
“Cum îţi dai seama că cineva tocmai a fost la un film porno?“ gândi el şi încercă să studieze feţele trecătorilor. Nici un indiciu. Se linişti.
Îşi simţi gura uscată. Intră într-un abc să îşi ia o apă rece. Îşi luă un aer indiferent când plăti şi dădu să iasă pe uşă. O voce feminină îl opri:
— Domnu’, ai ceva pe guler… La spate, ceva stropi cred.
Virgil realiză pe loc ce era acel ceva. Cinema. Zgâlţâitul spătarului. Icnetele ţăranului. Îşi căuta cuvintele dar nu găsi decât un “Mulţumesc.“ şi ieşi iar în stradă cât de stăpân pe sine putea. Îşi simţea urechile arzând.
“Ea ştie!!! Sigur s-a prins… Părea genul cu experienţă, sigur a mai văzut ea spermă înainte…“
Se duse direct acasă, puse geaca la spălat şi își aprinse o ţigară din care trase cu sete și obidă.
“Ce ţăran!… “ gândi revoltat. Şi azi era ziua lui. Tocmai devenise tristă. La fel ca cea de ieri.

Magia sărbătorilor de iarnă

Scris: 19th ianuarie 2013 de Cristi Suciu in 03. Proza
Comentariile sunt închise pentru Magia sărbătorilor de iarnă

Pe culoarul îngust dintre cele două garaje Mirel îşi muşca nervos buzele. Era opt şi doisprezece iar Dumitru întârzia deja prea mult. Gerul mușca din obrajii săi când aştepta iar zăpada aspră scârţâia enervant sub cizmele-i de gumă noi, îmblănite. Oare îl minţise? Unde era? Dacă în următoarele trei minute nu avea să apară își propuse să sune, cu orice risc. Nesiguranţa asta lungea secundele una câte una. Labirintul de garaje şi ceaţa groasă dintre blocuri dădeau acestei seri un aer trist, de sfârşit de lume. Și totuși, pentru ei doi era o ascunzătoare bună.
Brusc, din pâclă se ivi mustaţa lui Dumitru, stufoasă și scânteind de promoroacă. Chipul îi râdea. Mirel tresări mai întâi aproape speriat şi în secunda următoare se aruncă la pieptul lui.
— Ai venit!
Dumitru îl ţinea protector în braţe. Dumitru era liniștea sufletului său.
— Am venit. Ce credeai? Că scapi de mine? glumi el.
— O, taci! Te-am așteptat, să știi! şi Mirel își lipi buzele vinete de gura rece și proaspătă a lui Dumitru. Mi-a fost dor de tine, îi spuse apoi stins și ușurat ca după o mare caznă.
Se lăsă apoi încet pe vine și își lipi fața înghețată de șlițul din postav aspru al ibovnicului său. Voia să îi simtă căldura pulsând aproape de el. Dumitru tăcea și îl lăsa să se bucure mângâind cu toată tandrețea de care era în stare cuşma de oaie puțin ninsă, puțin umedă a lui Mirel. Chiar își împinse mijlocul înainte că să-i răspundă la îmbrățișarea aceea pătimașă.
— Dumitre, zise Mirel fără să se ridice, azi e ziua mea. Fac cincizeci și opt…
— Ştiu, ştiu, n-am uitat, îi răspunde împăciuitor Dumitru. Ţi-am adus ceva…
Cu o mână expertă îşi desfăcu fermoarul şi dintr-o mişcare dădu la iveală un prohab erect, umflat.
— Oh, Dumitre! suspină Mirel
— Ia-o în mână, simte-o.
Mirel se conformă cu ochii umezi în semi-întunericul dintre garaje. Îşi încleştă mâna pe măciuca de neam prost a ibovnicului său şi un fior îi străbătu pelvisul. Simţea textura nouă a mătărângii lui Dumitru, ca nişte pietricele sub pielea aceea fină. Era tare și grea, virilă.
— Dumitre…, scânci topit Mirel.
— Bile de oţel, scumpule. Nu-mi spuneai tu că eşti curios cum ar fi c-un știulete? M-am gândit că se poate şi mai bine… Aşa că…
— Te iubesc! Te iubesc!!! Eşti atât de atent! izbucni Mirel şi se lipi cu faţa de scula tare. O simţea nouă şi totuşi atât de a lui, făcută de Dumnezeu special pentru el. Mirel știa că ăsta era cadoul lui de Moş Crăciun. Nici nu-și dorea mai mult.
Chiar dacă în trecut îl mai şi amărâse, ca atunci la nuntă cu “dansul pinguinului“ de se făcuse de râs pe internet, Mirel ştia că Dumitru are un suflet mare şi asta era de ajuns să ierte mereu şi aşteptare, şi ruşine, tot.
Lacrimi mari și reci ,de fericire, i se scurgeau pe obraji când începu să sugă cu naturalețe, pentru prima dată, ciucalăul. Cuşma i se bătea ritmic de ţesătura aspră a şubei lui Dumitru şi în gând îl alinta într-un fel nou: de azi înainte pentru el Dumitru era, simplu, Cucuruz.