Lângă apa frământată de vânt,
nisipul e moale și fin,
un cimitir
galben,
lung cât vezi ochii,
de cochilii măcinate de vreme.
Doar urmele noastre
– întortocheate stângaci,
ireal șir –
pătează sprințar
tăcutul echilibru
al lumii fără de semne.
Topiți
în ceața prelinsă cu hulă
din metalice valuri,
aici, pe marginea nemărginirii,
tăcem fericiți și plutim
complici,
cu apa și sarea-n plămâni,
departe de maluri.
Oceanul e de departe
cel mai frumos
dumnezeu albastru-marin.