mi-am ridicat, din pietre, catafalcul,
aici, în infinita nemărginire a dunelor,
peste coastele lor dezgolite de vânt –
o matriță făcută anume să susțină veșnicia.
voi lua cu mine doar soarele bătând
dureros din aripi, prizonier sub pleoape.
setea-i din cuie de sare bătute în rană,
carnea – iată forma perfectă a clipei.
întins regulamentar, cu mâinile pe piept,
adun solitar, fără o vorbă, timpul necesar
aici, în măruntaiele fierbinți ale nisipului,
să-i înfloresc deșertului sub pielea-i granulară.
toate sunt inspirate de acolo. cu sincronizarea stau prost, ca le tin la naftalaina o vreme, sa se coaca iar cand le scot la aer … shit happens 🙂
Asta stiu ca-i inspirata din realitate. Vezi ca eu o sa-ti scriu biografia pe cand ajungi faimos…