CRISTI SUCIU

– Sunt bine pui, sunt bine.
Mă privea cu ochii plini de o liniște nepământeană. Puteam citi în ei extenuarea, zilele și nopțile de hăituială, lipsa de somn, disperarea. Ea, doborâta, mă îmbărbăta pe mine. Tăceam îngândurat. Ce să-i spun? Că mai are maxim două zile? Nu mă lăsa inima, mai ales că ea nu merita după toată lupta asta împotriva sorţii. Fusese dârză, atât cât poate să fie o femeie. Se ținuse bine, ăsta era adevărul, mai ales că în urmă cu patru zile se duse și ultima pastilă. Nu avea nici un sens să îi arăt că era aproape de capăt. O priveam probabil fix, căzut pe gânduri.
– Chiar sunt bine, nu-ți face griji.
Ce-aș fi putut să îi răspund? O replică cinstită era inimaginabil mai grea decât toată situația asta. Și mai erau și umflăturile dintre omoplații ei. Spunea că n-o dor iar eu nu aveam încă tot curajul necesar să cercetez. Mă temeam să nu mi se confirme ceea ce știam deja. Am oftat sfârșit.
Pădurea se rărise bine de câteva ceasuri. Aveam să fim în teren deschis, avantaj – ei.
– Stai aici, odihneste-te. Mă duc să adun niște lemne de foc. Ai să mă vezi tot timpul.
– Bine pui.
M-am îndepărtat neliniștit, ros ca de un cancer de lipsa de soluții. Am să rămân cu ea atât cât s-o putea, cât o fi în stare să meargă, apoi… Apoi naiba știe! Nu vreau să mă gândesc la asta! Oi vedea atunci. Ochii ei mă urmăresc mut, lucind cu împăcare de sub broboada aia zdrențuită, improvizată dintr-un tricou. De patru zile e fără pastile iar de trei are umflăturile de pe spate. Și par să crească cu fiecare ceas. Poate sunt prea obosit să mai pot judeca corect. Sau poate chiar așa e. Nu mai am energie să analizez chestiunea şi alung cât pot de departe gândul ăsta. Mă întorc cu câteva vreascuri și mă pregătesc să fac focul. Mă privea tăcută, senină, cu obrazul murdar. O simțeam că nu vrea să facă situația și mai grea decât e. Și dincolo de ochii ei mai era ceva ce nu știam cum să numesc.
– Ești ok? Arăți tare terminat.
– Da, nu-ți face probleme. Cum îți simți umflăturile?
– Parcă au mai crescut, dar nu mă doare deloc.
– Stai să văd.
Mi-am strecurat mâna pe sub bluzele ei ponosite culese de pe dumnezeu-știe unde și i-am simțit pentru prima dată cocoașele mici de pe spate. Erau aproape tari, ca niște animale fantastice eclozându-i sub piele. Mi-am retras mâna. Nu voiam să știu mai multe. Era inutil, oricum sfârșitul ei era aproape. Dacă ar mai fi avut pilule…
– Hai să dormim i-am spus și mi-am scos haina să ne învelim cu ea.
– Nu-mi dau seama ce e, i-am spus încercând să îmi păstrez calmul, nu pare grav.
Focul începuse să pocnească răspândindu-și flăcările oarbe în întuneric. Măcar avea să ne fie cald, cât de cât. Știam că îi era foame și știam că ea știe că sunt conștient de asta. Înțelegea totul cu o noblețe cristică. Mâine, în zori vom căuta de-ale gurii. Acum era vremea să mai prindem puteri cu atât mai mult cu cât în ultimele două nopți umblsem la pas întins, nebunesc, ca să mai punem distanță între noi și ei. Nu știam cât de departe suntem de ei, nu știam cât mai aveam până la Adăpost. Știam doar că pădurea se rărea și asta nu însemna decât un singur lucru: viteză mai mare pentru ei.
Se întinse cu spatele la mine și am luat-o în brațe ca întotdeauna iar ea se cuibări în mine cum putu mai bine. Se învelea cu mine. Știa că orice cuvânt în plus era timp irosit așa că spuse un „Noapte bună” și o simții alunecând dincolo. Oare ce visează ea, oare ce gândește? Cocoașele ei – efect al lipsei medicamentului? – îmi împungeau pieptul. Le simțeam pulsând de parcă aveau o viață a lor. Și erau calde. Am adormit agitat. Încercam să dorm și să fiu pe fază concomitent. O priveam uneori, scufundată în somnul ei profund. Era un monument de liniște lăuntrică. Boțul ăsta de carne vie ce avea să devină în curând doar carne crudă pentru ei, coborâse cumva, peste noi amândoi, pacea de la facerea lumii. Oare știe? Nu pare. Dintre omoplații ei simțeam venind căldură iar umflăturile erau și mai mari. Asta cum avea să se termine? Adorm iar răpus de sfârșeala nopților de goană.
Știam că dormisem oricum puțin însă știam că e touși devreme. Brusc mă izbi în creieri mirosul lor și m-am ridicat panicat în capul oaselor. Unde e? Ea, unde e? Spaima se insinua cu forța în sufletul meu. Asta nu se poate. Nu acum. Nu tocmai acum! Mă învârt bezmetic pe loc, o caut din priviri simțind că îmi pierd mințile. O văd la câteva sute de pași, cu spatele la mine. Stă turcește, privind spre pădure. Cu siguranță că îi simte și ea. Ce naiba face acolo? Alerg înspre ea fără să am putere să o strig și fără să îmi iau ochii de la ea. Alerg mecanic, pierdut și simt că îmi explodează pieptul. Gâfâi. Pe măsură ce mă apropii de ea mi se pare că halucinez și că ceea ce văd nu e adevărat! Cu cât sunt mai aproape cu atât aripile par mai aripi. Aripi!!!
Și într-o fracțiune secundă realizez că în tot timpul ăsta ea nu era suferindă. Medicamentul – pilula aceea albă și anostă – nu era decât un inhibitor. De-aș fi știut nu m-aş mai fi temut atât!
Mă opresc la câțiva pași de ea. Tac încurcat şi uimit. Duhoarea lor face aerul uleios. Ce-i spui unui om când îi cresc aripi?
– Bună dimineața pui, îmi zise și se întoarse spre mine cu aceeași liniște lăuntrică ce o lumina de câteva zile.
– Ăh… Ești ok?…
– Sunt bine pui. Mi-au crescut aripile, vezi? N-a durut deloc. Tu ești bine?
– Ăh…
– Nu-ți fie frică. De mine nu cred c-au să se atingă. De-o vreo oră stau ascunși în pădure şi nu au curaj să iasă. Sunt tot acolo.
Eu eram mut în continuare.
– Am cules niște muguri. Vrei? și îmi întinse palma desfăcută, să mă servesc.
Nu voiam nimic. Nu-mi era foame, nu-mi era sete. Mă simțeam ușurat. Ea n-avea să piară. Simțeam că am izbândit, că toată fuga asta are un rost. Și m-am bucurat înlăuntrul meu că toată zbaterea n-a fost în zadar.
Ce să mai vrei când ești izbăvit? Și știam că ei nu au ce să-i facă, șimțeam asta cu toata ființa mea fără nici un motiv logic. M-am pus lângă ea. Mi-a pus o aripă pe după umeri:
-Ești bine pui?