CRISTI SUCIU

Muncesc pentru StimulaCorp de mai bine 4 ani. Adun punct cu punct pentru upgrade-ul mult visat. Mă simțisem întodeauna nelalocul meu printre utilitari. Datorită fișei genetice modeste a părinților mei am fost ștanțat „utilitar” încă din pântece. Orânduirea socială prezentă încearcă să sorteze lucrurile încă din fașă, literalmente, și drept urmare fiecare, conform cu zestrea sa genetică, își ocupă locul potrivit în societate. Nu știu sigur dacă doar sufăr de vreun complex de falsă superioritate sau chiar a fost o eroare la distribuirea responsabilităților. Jur că de multe ori am văzut soluția evidentă la câteva probleme apărute cu câteva minute chiar înaintea celor din Birouri. Și totuși nu pot accede în poziții de decizie, oricât de mici, din cauza că pe cipul de identitate e stocat clar, cu majuscule, modulul existențial numit generic „UTILITAR”.
Pentru că uneori, extrem de rar, apar erori de catalogare, fiecare cetățean al Republicii are voie la un upgrade neuronal, o dată-n viață. Pur și simplu se deblochează ceea ce se blocase în faza embrionară a existenței individului. Urmează apoi testele de confirmare/infirmare și dacă totul e OK, se reconfigurează cipul pe modulul existențial numit „PRODUCTIV”. Dacă testele nu confirmă, ceea ce se întâmplă extrem de des, cetățeanul e catalogat „RESURSĂ” și băgat într-unul dintre multele centre de geneză informațională unde neuronii îi sunt puși la treabă în slujba Rețelei. În Republică, nimic nu se pierde. Facem asta pentru a ajuta Rețeaua să învețe ca la rândul ei să ne învețe. Să ne dea răspunsurile corecte, individual, personalizate. Republica și Rețeaua sunt într-o relație simbiotică de decenii și nimic nu pare să se schimbe în curând. Pentru că nu vrem. Nu avem criminalitate decât în cărțile de istorie și de ficțiune. Acum e într-adevăr egalitate, iar cu folosirea rațională a resurselor e destul pentru toți. Fiecăruia suficient, după capacități.

Am nevoie de upgrade! Simt că mă sufoc, că mă irosesc, că merit mai mult. E o șansă unică în viață și vreau să îmi încerc norocul. Știu, undeva în adâncul meu, că testele post-upgradare vor fi în regulă. Trebuie doar să ajung acolo. Câteva puncte, dacă nu sunt prea cheltuitor. Și chiar dacă totul va ieși prost tot bine va fi. Decât să trăiesc în silă, ca acum, mai bine să fiu util Republicii, prin Rețea. Privesc apa asta cafenie, aceeași în ultimii patru ani, la fel de adâncă și de recirculată. De câte mii de ori oare mi-au trecut prin fața ochilor aceleași molecule? Mă uit la machetele astea de bărci, scara unu la șaptezeci și cinci, și mă gândesc că undeva, într-un colț oarecare de lume, un oarecare om cu dare de mână și-a cumpărat o aventură virtuală prin avatar. Câte manechine sunt în barcă, atâția clienți. Citisem undeva că tehnicile de vrăjitorie voodoo nu erau mult diferite. Doar că acum manechinele au senzori, responasbili parțial de senzațiile din kinetocostumul clientului. StimulaCorp furnizează doar o mică parte din întreaga experiență virtuală. Și preferă oamenii ca generatori de stimuli pentru că sunt mai ieftini și mai naturali în mișcări. Intermediar de plăceri, senzații și tranzacții e Rețeaua. Plimb bărcile ce par de jucărie, cu mâna, prin apa murdară, le manevrez așa cum am fost instruit, pentru ca cineva să urle și să se înfioare la niște mii de kilometri în costumul său scump, generator de plăcere extremă. Impermeabilul subțire mă face să tremur de frig și să simt toată murdăria asta rece prin el. Îmi pun în gând să țin minte frigul ăsta, să nu uit ce-am fost în viața ante-upgrade. Am să schimb totul, am să refac totul, am să trăiesc așa cum trăiau oamenii odată, necodați, neblocați de nimeni și de nimic. Liber. Și voi avea copii cu o productivă drăguță. Liberi și ei. Cad în visare și mâna îmi alunecă neglijent iar barca mea plină cu avataruri e la douăzeci, poate treizeci de centimetri, în mâlul lichid. Mă blochez. Simt furnicături în degete și știu că senzorii s-au ars, că avatarurile sunt nefuncționale iar undeva, la mii de kilometri, niște clienți se sufocă în kinetocostum. Mă uit în jur fără să scot mâna din apă. Nimeni. Cu mișcare bruscă dau drumul bărcii pe sifonul de deversare. Aranjez apoi celelalte bărci și încerc să îmi fac de lucru cu ele cu o mână tremurândă. Nu știu ce să fac și încerc să mă adun. Ca o izbăvire, clinchetul scurt al încheierii schimbului mă salvează. Nu mai trec pe la vestiar, mă duc așa, cu costumul de lucru ud pe mine. Am un pas grăbit și încerc să nu par suspect. Știu ce înseamnă asta: adio upgrade și ura! pentru centrul de geneză. Totuși, există o portiță de scăpare. Pot să spun că barca n-a ajuns la mine, că n-am văzut-o. S-o fi rătăcit prin vreun canal de livrare până să ajungă la mine. Încerc să mă stăpânesc, să nu mă trădez. La naiba: nu există nici o portiță. Taci! Vorbești prostii!

Ajung în sfârșit acasă. Trag draperiile negre, dezbrac de costumul rece, ca pe o piele de șarpe și încerc să îmi calculez mental mișcările următoare. Știu că e grav dar totuși sper să scap. Trebuie să fi o cale. Trebuie! Încerc să mă gândesc la ce m-ar putea ajuta. Mă așez în fotoliu aprind o țigară și îmi golesc mintea pentru câteva secunde ca să pot gândi limpede pe urmă. Fumez nervos. Privesc draperiile. Dincolo de ele sunt ferestrele, pe toată înălțimea încăperii, iar dincolo de ele e strada. Îi aud zgomotele și ciulesc urechile încercând să culeg orice sunet suspect, orice semn. Oare cât timp mai am? Mânat de curiozitate mă apropiu de fereastră și crăp draperiile cât să pot vedea afară. Se înserează și grupuri de utilitari ca și mine se întorc la locuințele lor. Un judecător și un îndeplinitor, amestecați prin mulțime, pe partea cealaltă a străzii. Mă caută? Deja??? Îmi simt inima în gât și am certitudinea că toată mașinăria de securizare a Republicii e pe urmele mele. A fost un accident! O neatenție! I se poate întâmpla oricui!… Și parcă îl aud aievea pe judecător răspunzându-mi: „Oricui n-a fost instruit, însă dumneata…” Respir greu. Judecătorul, urmat de îndeplinitor, trece strada și se îndreaptă încoace. Ce fac? Ce fac eu ACUM??? Rămân paralizat la fereastră, gol în dosul draperiilor și am o idee genială: am să urlu! Au să creadă că aici stă vreun bețiv și au să treacă râzând mai departe. Mulți utilitari beau zdravăn după muncă. De ce nu pot fi unul dintre ei? Nu pe mine mă caută. Nu au cum. Nu așa repede. Și slobod un urlet lung care se voia a fi chiot de veselie. Sunt tot gol, lipit pierdut de fereastră. Îi văd că își îndreaptă privirile spre mine și mă ascund după draperii. Mă bucur că n-am aprins lumina. E un întuneric bun în odaie. De ce e atâta liniște? De unde vine liniștea? Ei ce fac oare? De ce nu vin? Dacă s-au dus? Mă îndrept tiptil spre ferastră, întind mâna și trag draperia. Apuc să văd fața judecătorului dincolo de geam, fixă și neutră. O mână puternică dindărătul draperiei mă înșfacă de gât și mă culcă la pâmânt. Sunt paralizat de spaimă, nu văd nimic și încerc să țip cât mă țin plămânii dar nu iese nici un sunet. Mă sufoc conștient sub strânsoare. Îndeplinitorul. Pe unde a intrat? Eu am lăsat fereastra dinspre perete deschisă. Ce idiot! Trebuia să mă fi gândit. Acum au să mă ducă la centru… Upgrade…
„În baza articolului 327 aliniatele c, d și g precum și în baza articolului 385, toate aliniatele…” Aud plasticul amabalajului rupt de pe seringă. Îi aud respirația. Nu am auzit niciodată un îndeplinitor vorbind. Nici eu și nici alții. Ei de ce nu vorbesc?
„… clasa utilitari, pentru săvârșirea erorilor prevăzute în Codul de Procedură a Muncii…” Deschid un ochi, respir greu pe sub brațul greu, strâns ca o menghină, al îndeplinitorului. Văd un colț de stradă. Oare chiar n-am să mai văd nici stâlpii cu felinare electrice, nici asfaltul, nici străzile, nici utilitarii?…
„… clasa resursă pentru reciclare neuronală în folosul Rețelei și al cetățenilor Republicii.”
Mă-nțeapă în ceafă. Nu doa…