ce oraș bizar și pustiit e trupu-mi firav
și nimic nu mișcă-n lungul străzilor
ce poartă frica-n glasul lor.
doar un vânt chior șoptind cu gheață
“Lumină, fraiere!
Pe cale, Adevăr si Viață.”
în mine însumi sunt eu, treaz, la o răscruce,
bolnav și galben la obraz.
cu ochi uscați privesc răpus
spre cine m-a mințit, de sus.
vreau să înjur, să țip. numai tăcerea e glasul meu,
și doar puterea de schița sfârșit zădărnicia mi-a mai rămas.
ca un vierme, liniștea
roade hulpav din mine,
apoi, la urmă,
mă-ntoarce cu fața în sinele de humă.