Toată lumea se obişnuise să îl vadă în fiecare zi pe strada mare din piaţă, în acelaşi loc, cu pălăria ponosită pusă cu gura în sus pe trotuar. Niciodată cu mâna întinsă. Niciodată.
Nimeni nu putea spune exact de când apăruse acolo. Unii spuneau că parcă era tot acolo şi pe vremea regatului şi că e probabil să prindă şi sfârşitul republicii. Era parte acceptată şi stabilă din decor. Până şi indicaţiile petru găsirea unui loc anume din piaţă se dădeau după poziţia lui. Cutare cramă sau cutare prăvălie se afllă la câţiva paşi de Cerşetor, cum te uiţi în stânga. Nu-l auzise nimeni vorbind vreodată. De fapt nu-l întrebase nimeni niciodată ceva. Toată lumea îl credea mut. Când i se aruncau bănuţii dădea imperceptibil din cap şi te privea în ochi. Întotdeauna vedeai acolo bogdaprostele pentru pomană, fără putinţă de tăgadă sau dubiu. Toţi avea impresia că, văzându-l zilnic acolo, îl ştiau pe de-a-ntregul. Povestea lui, oricare ar fi fost ea, nu reprezenta nici un interes pentru nimeni. Era de la sine înţeleasă, orice ar fi însemnat asta în capul fiecăruia.
Mă dusesem în vacanţa de primăvară la un prieten bun din liceu, în acel orăşel de provincie. După amiază am ieşit la plimbare cu domnişoarele, surorile amicului meu, prin piaţa mare. Îl ştiam pe Cerşetor. Îl mai văzusem şi zilele trecute, dar astăzi mă simţeam în formă şi capabil să dau dovadă de inteligenţă, umor şi bună dispoziţie. Văzându-l, mi-am spus că ar fi o bună ocazie să mai descreţesc puţin frunţile domnişoarelor, mai ales că cea mică îmi plăcea grozav.
M-am oprit în dreptul lui, zâmbitor nevoie mare, sigur de succesul meu, ca şi cum totul era în mâinile mele, ca şi cum ştiam dinainte ce are să se întâmple. Mă şi vedeam culegând zâmbete de admiraţie pentru spiritul meu ascuţit şi inteligenţa mea de băiat oacheş venit din capitală. Mi se părea un act de vitejie să iau la întrebări acest om, pe care nu îndrăznea nimeni să îl întrebe nimic. Pe deasupra mă împingea şi curiozitatea. Curiozitatea aia de adolescent, curiozitatea aceea cretină care te face, ca atunci când te plictiseşti, să iei la mişto beţivii împleticiţi, să îi provoci să facă cine ştie ce măgărie, pentru ca apoi să râzi de nenorociţi, ţinându-te cu mâinile de burtă. L-am întrebat, sigur pe mine, simţind că toată situaţia e sub controlul meu, ca şi cum n-aş fi ştiut ce face acolo cât e ziua de lungă:
– Ce mai faci? şi îmi ţineam zâmbetul în frâu, aşteptând cuvintele potrivite să îi dau drumul. Simţeam în spatele meu domnişoarele privind curioase.
Trecură câteva secunde, secunde lungi în după-amiaza aceea de primăvară. Credeam că are să tacă, credeam că nu n-are să scoată nici un cuvânt şi pe când mă pregăteam să îl dau atacul final, pentru că eu nu puteam fi învins prin tăcerea unui zdrenţăros oarecare, veni şi răspunsul lui.
– Aştept.
Acest „Aştept.” fusese rostit ca şi cum omul abia sosise în locul acela. Ca şi cum avea ceva de aranjat cu cineva. Poate vreun muşteriu sau partener de cărţi ori de pahar. Aerul acela de om venit acolo cu treabă, când toată lumea ştia că altă treabă nu are, mi-a dat şansa neaşteptat de bună să îl înving cu o lovitură scurtă de maestru.
– Ha! ia te uită! Domnul, aci de faţă, aşteaptă!… Cel care nu are niciodată nici un fel de treburi, cel care stă nemişcat locului, cel după care se dau indicaţiile în târg, ei bine tocmai omul care nu are absolut nimic de făcut pe lumea asta, acel om – ce face el de atâţia ani? – aşteaptă. Aşteaptă ca şi cum ar avea vreo treabă…
Nici că se putea mai bine. Greşeala lui. Ziua mea începuse într-o notă de veselie şi erau semne că va fi din ce în ce mai veselă. Şi mai ales succesul meu în faţa domnişoarelor părea facil şi obţinut pe calea inteligenţei.
Mi-am luat un aer grav, serios, în bătaie de joc.
– Şi ce anume aşteaptă domnul, dacă nu vă e cu supărare?
Mă privi mirat. Probabil că era prima dată, după mulţi, mulţi ani, când cineva îi adresa mai mult de câteva cuvinte. Ochii lui se uitau direct în ai mei cu un soi de linişte lăuntrică, neliniştindu-mă, de parcă mai văzuse acest fel de oameni, numai că nu se putea dumiri încă dacă îl întrebam din pură prostie, sau îl întrebam pentru că vroiam să mă împăunez dinaintea onoratei asistenţe, ceea ce totuna era până la urmă. Am ştiut din clipa aceea că mă citise, l-am simţit dezbrăcându-mă de ţâfnă, acolo, înaintea tuturor şi mai ales am ştiut că eram învins dinainte de a spune ceva. Mă simţii deodată gol dinaintea tuturor, îmi pierdui cumpătul pentru o clipă şi încercai să dreg busuiocul înfigându-mă ţanţoş dinaintea lui. Nu mă lăsa ruşinea să mă dau bătut, chiar dacă lucrul acesta era de netăgăduit. Rămăsei aşa în aşteptare, acel soi de aşteptare nervoasă în care curiozitatea se amestecă cu sentimentul că ai mers prea departe; totuşi, în faţa domnişoarelşor nu mai puteam da înapoi.
– Aştept caleşca de 9. Caleaşca reginei, urmă el, lămurindu-mă.
– Auzi tataie, altă scuză mai bună n-ai găsit pentru cerşit? făcui eu, înviorat dintr-o dată pentru că sorţii păreau să fie iar în favoarea mea, într-un mod cu totul neaşteptat. Totuşi vioiciunea mea era şi exagerată şi falsă, ca să mă arăt stăpân pe situaţie.
– Regina aia pe care o ştim toţi, s-a dus de mult taică, nu mai e! Gata! A murit. Dacă tot stai cu mâna întinsă, caută şi matale o poveste mai de colea, să te creadă lumea măcar, că pe mine nu mă duci de nas.
– Caleaşca de 9, repetă el sigur. Şi nu stau cu mâna întinsă, ca tine, domnişorule!
– I-auzi: DOMNIŞORULE! (va urma)
S T O P !
E o mare porcărie tentativa de mai sus. Ideea principală ar fi trebuit să fie că până la urmă toţi cerşim, toţi umblăm cu mâna întinsă după fericire… Dar… Poate data viitoare.