CRISTI SUCIU

S-a îmbolnavit pisica. Nu mai mânca, nu mai bea, nu mai mişca. Stătea tot timpul într-un colţ cu capul plecat. Moale ca o cârpă şi fără nici o reacţie. Am dus-o la veterinar. Are ceva la stomac. Cumpărat tratament. Fără efect. I-am dat mâncare cu forţa. Au mai trecut câteva zile. Am fost iar la veterinar. Ne-a trimis la altcineva. Acolo diagnosticul a început cu ” S-ar putea să fie aia… Sau poate ca aialaltă… Cine ştie ce-o fi… ” Şi apoi injecţii cât cuprinde. Pe ghicite. Fără analize, fără observaţii. Ajuns acasă, pisicul parcă a început sa învie. Reacţiona. Dădea din coadă. Nu mai era moale ca o cârpă dar totuşi slăbit. Începuse să mănânce puţin. Bucurie: e pe drumul cel bun. A doua zi din nou la veterinar. Asistenta bagă injecţii în el. Apoi sună să întrebe dacă să îi facă aia. Îi face injecţia aia. Cât ai zice pisică, pisicul începe să sufle greu. Zgomotos. Horcăie a moarte. După fix 30 de secunde îşi dă duhul. Asta a fost. Eutanasiere din incompetenţă. Şi o casă goală.