sunt fetusul zvârlit de tine în frig,
înfofolit în pături ude, în casa de carton,
sunt eu: copilul în delir lipit de zid,
pe patul înghețat și tare, din beton.
tresar când ațipesc, ţip fără glas
în nopţi lungi de nesomn şi frică,
un fetus nedorit – copilul fals –
abandonat la porţile palatelor de sticlă.
şi-n noaptea asta plouă – plouă mult –
o ploaie deasă, rece, lungă, ne-ntreruptă,
tremur în casa udă de carton şi ascult
moartea ce-mi cântă în urechi iar vocea e plăcută.