CRISTI SUCIU

Domnul Iliescu-Bardot se trezi sufocat de microfoanele reporterilor imediat ce părăsi sala de şedinţe a coaliţiei unde se discutase problema câinilor vagabonzi. Era cunoscut faptul că domnia sa milita pentru protejarea dobitoacelor chiar dacă scandalul legat de sfâşierea unui micuţ făcea încă vâlvă la televiziuni.
Cu toate încercările SPP-ului de a-i ţine pe reporteri la distanţe confortabile, microfoanele se întindeau enervant de aproape de dânsul în căutarea vreunei declaraţii de senzaţie. Înainta anevoie prin hăţişul de mâini, în hărmălaia de întrebări aruncate de-a valma.  Ignoră totul cu stoicism şi ajunse cu greutate la maşina de protocol.
Se pregătea să  intre în acel spaţiu familiar al limuzinei care îi oferea siguranţă şi linişte, tăindu-i aproape orice legătură cu lumea murdară şi gălăgioasă. Fără să îşi dorească asta, prinse din zbor întrebarea care se distingea clar în zumzetul fără căpătâi al reporterilor:
-Domnule Iliescu-Bardot, dacă era copilul dumnevoastră, aţi fi avut aceeaşi poziţie?
Se opri, căută din ochi emitentul dar nu găsi nici un chip care să se potrivească întrebării. Vedea doar cioate de mâini încleştate pe microfoane.
Fără să îşi dea seama, gura rostea deja mecanic:
– Măi…
Furios pe sine, se enervă la culme şi îşi vărsă tot năduful:
– Măi… anti-animalule!… apoi năvăli cu trupul grăsuţ de activist pe scaunele de piele ale maşinii trântind portiera. Limuzina demară cu nervozitate.
Microfoanele fuseseră învinse şi de această dată. Zâmbea animalul…