CRISTI SUCIU

Stăm lângă foc, în cerc, cu fețele murdare. Suntem cu toții sleiți de puteri și cu mințile hăituite de amintirile zilei. Colibele s-au topit cu totul în smoala savanei care pare că a înghițit până și cuvintele lumii. Când și când se mai aude câte o sălbăticiune chemându-și suratele ori frații întru căutarea sângelui de noapte cu noapte. Tăcuți, cu fețe de piatră privim limbile de foc ca pe o făptură fantastică a nopții, singura care pare să fie vie. Nările ni se umplu de mirosul cărnii fripte. Jăraticul pocnește plăcut, familiar, aceeași veche muzică a hranei încă de la facerea lumii. Fumul dispare subțire, înghițit de beznă.
Timpul pur și simplu a dispărut și nu mai există decât „acum”-ul. Simțim până la ultima fibră a ființei noastre că suntem toți un singur trup, cu zeci de guri și zeci de ochi, un organism care s-a divizat doar pentru supraviețui în savană. Acum acest trup așteaptă ca fiecare gură a lui să fie hranită, fiecare burtă a lui să fie umplută. Vânătoarea de peste zi a fost grea, ca întodeauna. Chiar am pierdut pe câțiva dintre noi. Și în muțenia asta presărată cu scântei, tolăniți cuminte pe pieile de kwaoa, așteptăm răbdători. Știm gustul cărnii iar carnea aceea e dulce, e fragedă și suculentă. Știm bine asta și o privim cu ochii lacomi sfârâind pe jar. E vremea hranei din fiecare seară.
Mâine e o altă zi, un alt mic război. Alte capete sfărâmate, alte femei borțoase vor fi despicate de cuțitele noastre de piatră. Mîinile noastre vor smulge alți fetuși din pîntecele lor. Ca să avem hrană și la capătul zilei de mîine. Pruncii lor nenăscuți sunt mai gustoși decât ai noștri. Mâncăm.