Pe culoarul îngust dintre cele două garaje Mirel îşi muşca nervos buzele. Era opt şi doisprezece iar Dumitru întârzia deja prea mult. Gerul mușca din obrajii săi când aştepta iar zăpada aspră scârţâia enervant sub cizmele-i de gumă noi, îmblănite. Oare îl minţise? Unde era? Dacă în următoarele trei minute nu avea să apară își propuse să sune, cu orice risc. Nesiguranţa asta lungea secundele una câte una. Labirintul de garaje şi ceaţa groasă dintre blocuri dădeau acestei seri un aer trist, de sfârşit de lume. Și totuși, pentru ei doi era o ascunzătoare bună.
Brusc, din pâclă se ivi mustaţa lui Dumitru, stufoasă și scânteind de promoroacă. Chipul îi râdea. Mirel tresări mai întâi aproape speriat şi în secunda următoare se aruncă la pieptul lui.
— Ai venit!
Dumitru îl ţinea protector în braţe. Dumitru era liniștea sufletului său.
— Am venit. Ce credeai? Că scapi de mine? glumi el.
— O, taci! Te-am așteptat, să știi! şi Mirel își lipi buzele vinete de gura rece și proaspătă a lui Dumitru. Mi-a fost dor de tine, îi spuse apoi stins și ușurat ca după o mare caznă.
Se lăsă apoi încet pe vine și își lipi fața înghețată de șlițul din postav aspru al ibovnicului său. Voia să îi simtă căldura pulsând aproape de el. Dumitru tăcea și îl lăsa să se bucure mângâind cu toată tandrețea de care era în stare cuşma de oaie puțin ninsă, puțin umedă a lui Mirel. Chiar își împinse mijlocul înainte că să-i răspundă la îmbrățișarea aceea pătimașă.
— Dumitre, zise Mirel fără să se ridice, azi e ziua mea. Fac cincizeci și opt…
— Ştiu, ştiu, n-am uitat, îi răspunde împăciuitor Dumitru. Ţi-am adus ceva…
Cu o mână expertă îşi desfăcu fermoarul şi dintr-o mişcare dădu la iveală un prohab erect, umflat.
— Oh, Dumitre! suspină Mirel
— Ia-o în mână, simte-o.
Mirel se conformă cu ochii umezi în semi-întunericul dintre garaje. Îşi încleştă mâna pe măciuca de neam prost a ibovnicului său şi un fior îi străbătu pelvisul. Simţea textura nouă a mătărângii lui Dumitru, ca nişte pietricele sub pielea aceea fină. Era tare și grea, virilă.
— Dumitre…, scânci topit Mirel.
— Bile de oţel, scumpule. Nu-mi spuneai tu că eşti curios cum ar fi c-un știulete? M-am gândit că se poate şi mai bine… Aşa că…
— Te iubesc! Te iubesc!!! Eşti atât de atent! izbucni Mirel şi se lipi cu faţa de scula tare. O simţea nouă şi totuşi atât de a lui, făcută de Dumnezeu special pentru el. Mirel știa că ăsta era cadoul lui de Moş Crăciun. Nici nu-și dorea mai mult.
Chiar dacă în trecut îl mai şi amărâse, ca atunci la nuntă cu “dansul pinguinului“ de se făcuse de râs pe internet, Mirel ştia că Dumitru are un suflet mare şi asta era de ajuns să ierte mereu şi aşteptare, şi ruşine, tot.
Lacrimi mari și reci ,de fericire, i se scurgeau pe obraji când începu să sugă cu naturalețe, pentru prima dată, ciucalăul. Cuşma i se bătea ritmic de ţesătura aspră a şubei lui Dumitru şi în gând îl alinta într-un fel nou: de azi înainte pentru el Dumitru era, simplu, Cucuruz.
Comentariile sunt închise pentru Magia sărbătorilor de iarnă