drumuri
albite de soare,
drumuri sărate
înțesate de paiațe
cu inimi de paie și ațe, stricate,
nu se văd
niciunde
– cât văd ochii – cerbii
plini de nestemate de culoarea verde a ierbii.
ard flămânde
gurile
după coaja tare a pâinii
mestecând în silă
bulgări de pământ la un loc cu câinii
drumuri
albite de sare,
drumuri pătate
de bale de câine fără stăpân
și paie uscate
privesc prin gene cum arzând
sub lună sugi pe îndelete pula,
când mâna-n părul tău o strâng
sedus de jocu-ţi desfrânat cu gura.
toate-s topite-n toate, timpul nu-i,
nisip şi piele tânjind carne şi atât,
cu limba împleteşti lanțuri de mui,
mă-nfig legat în ceafa ta, prin gât.
sunt zile ce vin
gata umplute cu noapte,
zile-pelin
cu aripi de glod și stricate,
zile cu suflet de fontă,
zile-sicriu
în care zbier tare
(să mă aud!)
că suciul e viu.
râd sub grindă
asfințitul –
ca o pasăre lichidă
cu gât frânt pețind cuțitul –
bagă semne,
bagă viermi în carne.
vene
așteaptă să se deschidă,
palme
umede,
negre ca popii… gata!!!
primii care pleacă: ochii,
prin oglindă.
calc pe urmele lu’ tata,
ca o pasăre lichidă.
mai ții tu minte cotloanele de străzi
cu beznă grea și groasă, nepătrunsă,
când sprijinită-n garduri de ogrăzi,
scânceai și udă și nebun pătrunsă?
mai știi cum mă plezneai rea peste labe,
cum te fereai cu mine să te vadă unii,
cum gâfâiai prin dinți, printre silabe
și-uitai apoi că mi te dai în văzul lumii?
nu-i buclă timpul și o știm prea bine,
dar aș fi vrut să nu devii așa străină,
să mai cătăm uluci cu beznă și pe vine
s-o iei topită-n gură, cu patimă senină.