CRISTI SUCIU

zilele mi-s tot mai strâmte,
(mă cam strâng deja de pulă)
din gingii îmi curge zeamă,
te privesc bleg, ca o mulă,
tu iar taci goală în tâmple.

am coala asta albă ca un deşert
în faţa ochilor, ca anii ce m-aşteaptă
să-i iau în piept în pas alert
şi să păstrez mereu o cale dreaptă.

mă sperie tot oceanul de posibile
drumuri, prea multă libertate parcă,
paralizat aleg s-aştept urme lizibile
să le urmez docil ca oile din arcă.

coala mea albă e tot albă, frica
de ce-aş putea stârni e-otravă-n minte
aleg să nu-mi fiu dumnezeu, nimica,
s-aleagă alţii mi se pare mai cuminte.

am să fiu fatalist pe urmă, mie
aşa mi-a fost comod mereu (minciuna)
n-am ce să fac, aşa a fost să fie,
mă simt uşor şi fără vină-ntotdeauna

hai să tragem pe nas câteva linii de zăpadă și de soare,
să fim pentru câteva secunde evadați din închisoare,
departe de sărăcie de parcă nici n-am cunoscut-o,
debranșați de la depresie de parcă nici nu am avut-o.

hai să fim ca don quijote când ia crâșma drept palat,
să ne hârjonim prin perne moi, goi, la tine în iatac,
nu mai plânge după bani, nu mai fi ca o femeie,
tu nu vezi c-avem un trup la doi și zăpadă ce scânteie?

on monday my veins turned mercury-heavy,
silver-white face, pain’s still there and steady,
past whores screaming from each of my stitches,
my low life bleeding out through fantasy bitches.

into the white drawer made of medicinal steel
lies my plastic syringe filled with suicidal will,
i stand still and silent i am facing my bloody poems:
paper darkened with mediocre and flat foregoings.

my ivory ribs tremble in joy as verses are burning,
ashes blanket the past to the point of never-returning,
syringe in my hand feels like plastic freedom: ignition.
piston goes down, eyelashes lock in the upper position.

uite c-am ajuns ca turma să ne scuipe
când ni se scoate rând pe rând, electric
și ceremonios, în piața publică retina.

și-s multe gurile pe prea-multele cutre
ce-n curând au să proclame blând-isteric:
– noi, orbii, am stins (în sfârșit!) lumina.