“Încurcate sunt căile omului!“ gândi fără nici o legătură. Privea vitrina cu ceasuri. Ceasuri ca toate ceasurile doar că mai scumpe. Vacheron Constantin, Tissot, Rolex… De Rolex auzise, pe restul încercă să le ţină minte.
Îşi continuă plimbarea studiind trecătorii. Oamenii ca toţi oamenii şi elveţienii ăştia. Atâta doar că ei ştiu unde se duc şi ştiu de unde vin. Fiecare avea sau părea să aibă o treabă la care trebuia să ajungă. El rătăcea fără țintă. Până diseară mai e mult. Şi foamea, ah foamea! Ce fac eu aici? Asta nu e ca în poveştile din faţa blocului. Toţi au făcut foamea! Toţi!
Şi totuşi, această revelaţie nu îi folosea acum la nimic. Cei câţiva franci din buzunar, împuținați de zilele care se scurgeau implacabil, aveau sa se termine. Şi apoi? Refuza să îşi răspundă.
Îşi aprinse o ţigară. Au mai rămas patru. O luă încet spre lac. Acolo avea să mimeze relaxarea, avea să se prefacă a nu mai simţi umilința lui “fără casă, fără masă“… Îşi puse în minte să nu uite să scrie cu lapte şi miere acasă, de doi franci, de la internet-cafe-ul de pe colţ. Râse apoi de prostia lui. Să nu uite, el – cel care nu avea nimic de făcut.
Bătu bulevardul până spre lac căutând la feţele oamenilor. Ar fi vrut ca măcar unul să îl întrebe ceva, să îi afle povestea. Poate că i-ar fi sărit în ajutor. Ştia că e un om bun, că merită, doar că restul erau preocupați de viața lor de vestici ajunși pe culmile bunăstării, bunăstare care lui i se refuza. Unde au dispărut inimoşii? Cum să facă? Ce să facă?
“De-aş fi eu oricare dintre ei, m-aș întreba de unde sunt, ce fac aici, dacă am de mâncare, unde dorm… Mi-aş sări în ajutor, aş vedea că am nevoie de ajutor… Ce-o fi așa greu? Îmbuibații!“ Îi venea să urle, de disperare, dar îşi înghiţi neputinţa. Se simțea teribil de singur printre oameni, sărac lipit printre avuţi și mereu flămând printre cei veșnic sătui. Nici un reper, nici un mâner de care să se agațe la nevoie. Căzuse deja de pe sârmă iar jos nu-l aștepta nici o plasă de siguranță. Oftă inutil.
Octombrie era cald, o toamnă amânată iar el ştia că dăduse greş şi nu o binefacere picată pleașcă din ceruri îl aștepta peste câteva zile ci mai-răul. Se aşeză pe trepte şi își aprinse încă o ţigară. “Încă trei…“
Timpul nu era decît o băltoacă stătută iar el, mormolocul, înota în cerc în mijlocul ei în aşeptarea aceloraşi lucruri.
Comentariile sunt închise pentru Genevois