Nu aveam somn de luni bune. Gândul la ea mă ţinea treaz până în zori. Depănam la nesfârșit discuțiile, încercând să găsesc indicii în răspunsurile ei, semne care să îmi confirme minciuna continuă. Trebuia să fiu sigur înainte să i-o spun şi astfel, ca un robot autonom, părăsesc garsoniera, în neorânduială de luni bune, şi iau la pas străzile orașului. Întotdeauna noaptea.
E o magie aparte pe timp de iarnă. Blocurile nu mai par atât de murdare, copacii par curaţi şi ei fără praful obosit al verii. E atât de linişte, aproape că mă aud gândind. Şi o aud pe ea debitând baliverne. Mă insultă prin faptul că îmi spune astfel de lucruri. Mă ia de prost. Şi chiar sunt prost: eu sunt cel care o ia în serios. Iar alţii, destui, o fut. Suferă câine, suferă!
Mi-e sete de o ţigară. De fapt pentru asta ies, să caut țigări. Nu mă deprimă sărăcia, nu asta e important acum. Ea e în mine, e otrava mea, scursă – ba nu! – auto-inejctată în fiinţa mea. De când nu am mai mâncat? Ţi-e foame? Şi atunci?! Iau la inspectat coşurile de gunoi, vorbesc cu ea în gând, îi spun lucruri pe care i le-aş spune faţă în faţă.
Nimic aici. Poate la următorul. Cum naiba mă crede atât de prost încât îşi permite să mă mintă cu seninătate?! Trebuie că mă crede tare naiv. Ori idiot de-a dreptul! Ia să vedem aici. He-he, am noroc: jumătate de ţigară! O pun între buze şi trag automat, dintr-un instinct pavlovian. Îi simt gustul umed, mustul de cenuşă stinsă. Caut bricheta prin buzunare cu mâini nerăbdătoare. Unde o fi? Ah, aici e. Uitasem. O aprind şi îmi spun că e bine că nu a nins. Când ninge sau plouă e greu să găseşti ţigări uscate. Trag în piept, trag tare, să îmi simt plămânii plini. Îi simt grei de umezeală şi de fum.
Ia zi fă, sunteţi ca fraţii, ai? Voi toţi, în grupul vostru vesel! Cum e în grup, nu se supără nimeni?
Zăpada îmi scârţâie sub ghetele vechi.
“Mai pune-te şi tu la punct un pic, revino-ţi cu banii şi poate, cine ştie, stăm şi noi de vorbă…“
Morţii mă-tii! Te omor, mânca-mi-ai pula de zdreanță!.. Te o-mor!!!
Liniştea asta nefirească îmi aude bătăile inimii. Aproape că vorbesc singur. Următorul stâlp, alt coş de gunoi. Un chiştoc de Kent. Îl iau şi îl pun la păstrare în buzunar. Ultimul fum se duce în plămânii meu uzi. Prostule! Te-a făcut o pizdă… Arunc chiştocul şi îl strivesc cu obidă. E ca rană deschisă şi murdară pe albul imaculat al trotuarului.
Încerc să îmi iau pacea lăuntrică din zăpada asta scânteind sub luminile oarbe ale oraşului. De ce nu e atîta linişte şi în mine? Cum naiba mi-oi mai găsi eu echilibrul?
Uite, o ţigară aproape întreagă! Sunt norocos astă noapte. Lângă restaurante se găsesc mereu ţigări aproape întregi. Mă îndrept satisfăcut spre garsonieră. Mă şi văd întins pe spate în pat, fumând. Ca un om normal.
Lasă fă, că ne socotim noi, ai să vezi. Nu, nu e o ameninţare. E o promisiune.
Las oraşul să doarmă sub pielea-i albă de nea. Eu am treabă, până în zori.
Deci draga mea, îi spun după primul fum murdar ce-mi arde plămânii…
Comentariile sunt închise pentru Și am trecut prin noapte