CRISTI SUCIU

Că muzica asta e poezie, e artă, e drog, e realitate, e vis, e fior, e coșmar, strigăt de luptă ațâțător și brutal, împăcare cu sine, trasor de destine, motiv pentru festine și pentru privit în sine, translator universal, liant, separator de entități între nulități și personalități, muzica asta-i o oglindă în care te privești, când stai nehotărât sub grindă, ea te-mpinge să gândești, muzica asta deschide ochi, descoperă gropi în care vrei să te îngropi, deschide minți cuminți pe căi fierbinți, literatură în formă pură, muzica asta generează iubire și generează ură, muzica asta e reacția chimică împotriva sistemului, muzica asta poate rupe lanțurile blestemului… Restul miliardului de motive vă las pe voi să îl descoperiți… Și nu-i decât o cale: bagă rap în difuzoare și ASCULTĂ!
PS: Singurul gen muzical care se poate compara, ca forță, cu rap-ul este rock-ul. Punct.

Acum douăzeci de ani, niște oameni cu foamea în gât și frigul în oase, își strigau printre gratiile regimului, nemulțumirile. Mă uit la imagini și parcă nu-mi vine să cred ce văd… Oameni îmbrăcați oribil, forfotind pe străzile blindate de arhitectura socialistă. Oamenii ăia par scăpați dintr-un experiment sinistru. Ca la Auschwitz, numai că nu s-a murit atât. Dar izolarea, alienarea, frica, turnătoria, foamea și frigul din case au făcut ca niște bezmetici animați de înflăcăratul LIBERTATE! strigat din piepturi bolnave până la golirea de sens, să rupă lanțurile porții spre nicăieri. Habar n-aveau ce-i așteaptă.
Am deschis porțile… Și acu ce facem? Încotro?… dar au apărut rapid șmecherii care știau drumul…
Unii au murit atunci pentru ca azi să stăm cu ochii beliți la OTV, să sorbim cuvinte alese din gura lui Florin Salam, să admirăm fascinați performanțele Piticului Porno…
Oamenii ăia chiar erau flămânzi, chiar voiau libertate (mă îndoiesc că chiar știau ce e aia), chiar voiau căldură în case. Păcat că pe deasupra lor zburau corbii Securității, care au pus gheara și pe ce mai rămăsese din stârvul ăsta de țară. Mă uit la copiii de 20 de ani: manele, poșete, bmw-uri… Habar n-au că le-au trecut imbecilizarea și cretinizarea forțată pe la ureche.
Mi-aduc aminte de o întamplare care ilustrează foarte bine ce înțelegeau oamenii prin democrație. În spatele blocului, în primăvara lui ’90, semănase taică-meu niște iarbă, care abia încolțise. Un tembel, lene fiindu-i să meargă pe trotuar, o luase de-a dreptul prin iarba abia crescută, lăsând urme adânci în pământul moale. Taică-meu, văzându-l, l-a întrebat de ce nu merge pe trotuar, ca toții oamenii. Răspunsul a venit clar, ca din partea unui înțelept vorbind către învățăcei: – Îmi bag pula în iarba ta! Acu-i democrație, deci fac ce vreau eu.
Pentru mai toată lumea asta însemna democrația: liber la mitocănie, nesimțire, furt, sudalme. Democrația asta prost înțeleasă s-a transmis și generației tinere: manele, șmecherie, bmw-uri, lanțuri, prostie.
Din păcate România e tot comunistă, atât în comportament cât și în mentalitate. Straiele sunt altele, de la turci și chinezi.
Și la TV urmează un talk-show incendiar: Alina Plugaru vrea reforme dure la Minsisterul Educației. E scandal. Clar că mă uit.

De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ti-aș fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam și să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Nu fac altceva decat sa respir, sa muncesc, sa platesc rate, sa cac, sa dorm, sa respir iar, sa muncesc iar, sa platesc iar ratele alea idioate, cheltuielile, sa dorm, sa respir… N-am timp sa analizez, sa reactionez, o masa de carne umblatoare, strecaurandu-se printre alte bucati umblatoare de carne, mergand spre moarte fara regrete, fara gand si fara sa priveasca in laturi. S-a nascut, a trait putin si ridicol, apoi a murit. Ce frumoasa a fost viata. A fost un om bun. Dumnezeu sa il odihneasca… DAR EU NU VREAU SA MA ODIHNEASCA NIMENI! POT S-O FAC SI SINGUR! Cand eram copil mi-as fi dorit sa ii cunosc in persoana pe alde Cioran, Eliade, Dostoievski, Tolstoi etc. dar acum nu mai vreau: mi-ar fi jena de nimicnicia mea. Robot facut din carne. Tu ce-ai gandit? De ce ai trait? „… dar multa lume te iubeste” Si? Ce sa fac io cu iubirea lor? Nu-mi tine de cald, de foame si nici loc de minte. Robot facut din carne iubita. SI???? Cine sunt eu? Nimic. Cine sunteti voi? Alte nimicuri? Aruncatul margaritarelor inaintea porcilor e sportul meu preferat. Cacati, vitejii mei, cacati!… Ciocolax?

Mor incet in nopti lungi de depresii,
Am trip cu dracu’, fac mii de reflectii
Tai firu in patru vorbind cu peretii
Ca un nenorocit de psihiatru pierdut in introspectii
(de la Cedrea vorbire)

Sa nu arunci margaritare inaintea porcilor… Asta se spune cand esti sfatuit sa nu dai cuiva mai multa inima decat merita… N-ar sti ce sa faca cu ea…

Eu sunt margaritarul aruncat inaintea porcilor, tavalit prin morcila, calcat, strivit sub ignoranta lor… Si nu-i chip sa scap de nepasarea animalelor. Desigur ca ele n-au constiinta faptului ca strivesc sub picioare un margaritar. Nici macar nu le pasa strivesc ceva, orice… Porcilor nu le pasa ce calca in picoare: un cacat sau sufletul tau, pentru ei e exact acelasi lucru… In imbecilitatea lor animalica, sunt ingropat de copita lor porceasca in mocirla framantata din ocolul lor, manjit de noroi, deloc stralucitor, imbracat cu crusta jegului, plin de cacat porcesc. Si dedesuptul acestei cruste infecte sunt eu, cu stralucirea si puritatea diamantului perfect. N-am cui sa-i stralucesc, nu-i nimeni interesat…
De ce m-as supara atunci ca ma calca porcii in picioare cu aceeasi lejeritate cu care se caca?