Tu ai văzut vreodată,
întreb dac-ai văzut pe viu,
cu câtă viață dă din aripi, cum se zbate
un porumbel
închis într-un sicriu?
Aripa lui,
în loc să-nghită cerul,
bate
steril și repetat,
săpând în van, capacul,
inima-i fierbe,
strânsă ca-n menghină de noapte,
sânge ‘i sare din ochi
privind cu spaimă veacul.
Din când în când,
în beznă, neținându-și firea
bate cu aripile în raclă.
Strivit, se face ghem înaripatul.
Cu gheare strâmbe, încovoiate
își ține strâns la piept nemărginirea.
Lângă apa frământată de vânt,
nisipul e moale și fin,
un cimitir
galben,
lung cât vezi ochii,
de cochilii măcinate de vreme.
Doar urmele noastre
– întortocheate stângaci,
ireal șir –
pătează sprințar
tăcutul echilibru
al lumii fără de semne.
Topiți
în ceața prelinsă cu hulă
din metalice valuri,
aici, pe marginea nemărginirii,
tăcem fericiți și plutim
complici,
cu apa și sarea-n plămâni,
departe de maluri.
Oceanul e de departe
cel mai frumos
dumnezeu albastru-marin.
Tiruri horcăie în şiruri
pe strada-n mizerie.
Bloc. Parter. Bar. Zero stele.
Triluri de artilerie
bubuie din păcănele.
Suduie-nciudat săracul.
Manele, LM, cinzeacă – drumul către rai.
Cu dracul.
– Futu-ți morții mă-tii!!!
Suflet trist precum arcuşul
din piesa aia a lu’ Giani Auraru;
pumni cu nervi în zid.
Şi flegme,
să simtă zidul cât e de amar amarul.
„Bani! Arginţi!
Fă rost de sfinți, tăticu’!”
Dracu’ râde alb din dinți
și pornește simplu dricul.
Orașul tace într-atât încât pe sub coaste
aud gânduri arzând minți în noaptea albă.
Fulgi joacă sub felinare pe fiece stradă
ning diamante
pentru talpa murdară a cizmelor noastre.
Ca un rănit visând alb pe sub pleoapa caldă,
sub alb capac tac toate relele zilei
și basme
se țes pe sub frunți din beton,
printre spasme.
Ning diamante
peste orașul meu ca o curvă goală-n zăpadă.
…și hai să te crestez
cu lama săbiei peste coapse,
să ling cu sete saramura
sângelui scurs pe pulpă
și-a fricii scurse din sinapse.
Femeie(?), tu ai crăpătura
de moarte mică aducătoare,
ca o vioară blestemată
de țigan.
Cu țâțele, cu bucile și gura
topeai în mine uriași de piatră,
da’ n lanț ai doar căutătura…
privirea udă, de cățea speriată.
Ochii tot negri, tot ca mura.
Hai deci să te crestez
cu lama săbiei peste coapse.
Puțin adânc,
puțin prin miocard, plămâni,
puțin prin oase.